T.A.T.A. si-a propus sa infiinteze o linie telefonica destinata tuturor taticilor care se confrunta cu probleme in cadrul familiei sau in relatia cu propriul copil. Pana cand proiectul va deveni realitate, aceasta pagina va fi destinata MARTURIILOR PATERNE. T.A.T.A. va posta aici istoriile adevarate si tulburatoare ale unor tatici.

Istoria taticului FELIX MOGA din Cernavoda

„Când o vedeam prima dată, la un început de februarie 2000, nu aveam cum să ştiu ce avea să urmeze. Ne-am căsătorit şi l-am avut pe Andrei. Dar asta este singura parte plăcută. Pe vremea aceea, ca şi acum, dealtfel, Adriana Vintila, (la vremea respectivă Dobroslav), locuia în satul Dobroeşti, împreună cu părinţii ei. Acolo m-am mutat şi eu, şi un an mai târziu, pe 26 februarie 2001, ne căsătoream, în primăria din Dobroeşti. Eu am avut drept invitaţi părinţii şi o verişoară. Ea nu a avut decât pe tatăl ei. Mama ei a refuzat să vină la ofiţerul stării civile. În consecinţă am avut dificultăţi în a găsi al doilea martor. Am rugat un funcţionar al primăriei să fie martor. Dar a trecut şi asta. Episodul acesta a fost pus pe tapet pentru a face cunoscut caracterul acelor oameni care azi nu mă lasă să-i fiu tată copilului meu.Adriana era deja gravidă la acea dată. Nu ne lăfăiam în bani, astfel încât atunci când a rămas gravidă a decis să întrerupă sarcina. Pentru ca nu aveam bani am fost şi am împrumutat o sumă. Pe drum spre casă, însă, prin minte mi s-au perindat toate posibilităţile noastre de a avea un copil pe care să-l creştem, să-l educăm, să-l facem mare. Aşa că m-am oprit la o florăreasă, în “Morarilor”, şi am cumpărat un buchet imens de flori pentru femeia pe care o vroiam mama copilului nostru.

La intrarea pe fundătura Oituz, unde locuiam atunci, la părinţii ei acasă, m-am întâlnit cu foştii mei socri. “-Mie mi-ai adus florile alea?”, m-a întrebat tatăl ei. Am prins tonul de glumă şi i-am răspuns în acelaşi spirit: “-Ghiciţi din trei încercări!” Bătrânii plecau la grădină înarmaţi cu uneltele lor. Deci eram singuri acasă.

Au fost lacrimi, rugăminţi, jurăminte. Într-un final am reuşit să o conving pe Adriana (îi plăcea să I se spună “Andreea”. Unul din multele mofturi pe care i le-am respectat!), să renunţe la avort şi să păstreze sarcina. Următoarea mea mişcare a fost să o iau de mânuţă şi să o înfăţişez părinţilor mei, după care i-am luat pe părinţii mei şi i-am dus la ea acasă, să o cerem în căsătorie. Quod fecit!

Şi a venit data de 4 aprilie 2001. Pe la vreo cinci seara eram acasă, sosit de la muncă. Un pic mai târziu Adrianei i s-a rupt apa. În clipa în care m-am apropiat de telefon pentru a chema o ambulanţă, mama ei a sărit la mine. Cum îmi permit eu să chem salvarea?! Vreau cumva să-l supăr pe medicul ei? “Că medicul ei a spus că naşte pe şase sau pe şapte aprilie. Nicidecum mai devreme!” Am dat bătrâna la o parte şi mi-am văzut de treabă. L-am anuntat pe medicul Adrianei şi am chemat ambulanţa.

În dimineaţa zilei de cinci aprilie 2001, la ora 3:40, venea pe lume Andrei Cristian Moga, fiul meu şi al Adrianei.

Am să vă povestesc prima lui scaldă. Îl aduseserăm acasă de cinci zile. Vin de la serviciu şi-i zic mamei lui sa pregătească apă pentru prima lui băiţă. Zis şi făcut. Dar văzând ca apa întârzie sa se încălzească am intrebat-o pe femeie ce se intâmplă. M-a privit monofazic şi mi-a răspuns că mama ei a hotărât ca prima băiţă a copilului nostru să îi fie administrată de către sora soacrei mele. O femeie măritată cu propriul ei văr bun. (şi care – oh Doamne! – mi-a botezat copilul mai târziu). M-am făcut foc. Adică soacra mea venea să-mi dicteze cine îmi spală mie copilul. I-am spus femeii să meargă şi să încălzească apa, aşa cum îi spusesem mai înainte. Albia de lemn o pregătisem. Pregătisem deja, pentru Andrei, miere, un fulg, un creion, ulei sfânt, şi tot ce se mai pune în prima băiţă a unui bebeluş. A venit apaaa! Eu am potrivit temperatura, apoi i-am zis mamei lui: “-Nevastă, eu îl bag în apă şi îl ţin, tu îl speli!”. Toracele lui îmi încăpea în căuşul palmelor. Doar cu mâinile îl cuprindeam. Cu degetele mari i-am susţinut bărbiţa, cu arătătoarele i-am rezemat căpşorul, şi încet, încet, întâi vârfurile picioarelor, apoi gambele, genunchii… fiul meu era în apă. Nu a schiţat nici cel mai mic gest de împotrivire. I-a plăcut. Ba, dimpotrivă. A plâns când a fost scos din apă. Apa din albie am aruncat-o în lungul drumului… Părinţii ei, cei doi bătrâni decrepiţi, nu au suportat ideea că nu ei au fost cei care au dat directive. Nu au avut nici măcar bunul simţ să stea cu noi. He! Dar ce spun eu. Au făcut scandal că ce caută părinţii mei acolo, atunci când, câteva zile mai târziu, părinţii mei, bunici şi ei, veneau sa-şi vadă nepotul.

Botezul fiului meu a fost jalnic. La biserică am fost eu şi fosta mea soacră. La care se adaugă cei doi naşi ce trăiesc în incest, veri buni căsătoriţi între ei. Copiii lor poartă azi blestemul. Sunt două fete cu handicap… bietele de ele…

Au grăbit botezul doar pentru că ştiau că părinţii mei nu puteau veni atunci. Era uşor să stabilim o dată convenabilă pentru toată lumea. Nu au fost de acord nici măcar să pună la masă încă două scaune, aşa, simbolic.

Lucrurile au decurs din rău în mai rău, şi mai rău, şi mai rău…

Se legau de mine din orice mărunţiş, pe care, dacă nu îl aveau îl creau, îl inventau, se descurcau ei. Cel mai rău este că soţia mea purta numele Moga doar de formă. Nu m-a respectat, nu m-a ajutat în faţa bătrânilor, ba s-a coalizat cu ei. Mi-am schimbat serviciul. Am plecat de la un institut, în care lucram, la o fabrică, unde aproape ca mi s-a dublat salariul. Nici aşa nu a fost bine. Am hotărât să părăsim casa părinţilor ei. Am plecat la Cernavodă, unde iar mi s-a dublat salariul, am obţinut un apartament de serviciu, şi ea se putea numi stăpâna casei.

În casa în care a crescut această femeie MINCIUNA stă la masă cu REGELE. A stat o vreme apoi a vrut să plece “în vizită” la părinţi, pentru un sfârşit de săptămână. A stat trei săptămâni, iar atunci când o sunam mi se spunea că nu e acolo, şi oricum să nu o mai caut, că ea nici măcar nu e soţia mea. De fapt era perioada când îl cunoştea pe actualul soţ, Vintilă Cristian, soţul cu “Acordul părinţilor”.

Într-un târziu s-a întors acasă. A mai stat o lună, apoi a furat copilul şi, ajutată de mama, tatăl şi unchiul ei, a plecat definitiv din casa noastră.

După câteva luni a urmat divorţul.

Au urmat 3 ani în care nu mi-am văzut copilul sub nici o formă. Abia după ce am intentat eu procesul pentru vizitarea minorului, mi s-a încuviinţat să-mi văd fiul de două ori pe lună, în prima şi în a treia sâmbătă din lună, între orele 10 şi 16.

De fiecare dată când ajungeam la poarta lor se purtau cu mine mai urât decât s-ar purta oricine cu cel mai nenorocit om. Refuzau să iasă din casă. Aşteptam cu orele să lase copilul să iasă la mine. Căci eu în curte nu aveam voie. O singură dată au avut un acces de bunătate şi mi+au oferit un scaun la trei paşi in interior, in curte. Nu s-a repetat povestea. Atunci am montat, pe un frig ca înainte de Crăciun, pomul de iarnă al fiului meu. “-Între 10:00 şi 16:00 să nu crezi că înseamnă că poţi sta cu el tot acest timp. Nu! În perioada asta tu vii, oricând, stai cinci minute, îi dai ce ai de dat şi pleci. Să fie clar.” Mai mult decât atât, pe actualul lor ginere au încercat să-l învrăjbească. Nu le-a mers. Omul acesta nu are nimic împotriva mea. Spre imensa lor nemulţumire.

Am cerut ajutorul poliţiei. Dar agentul local, consătean fiind cu ei, şi-a permis să spună că judecătorul a greşit sentinţa civilă, şi că nu trebuia să o formuleze aşa cum a formulat-o.

Povestea e imensă. Şi dureroasă. Pe copilul meu îl mint în permanenţă despre mine. Iar când mă întâlnesc cu el, întâi trebuie să îl “desfac” de minciunile lor, apoi, după ce readuc zâmbetul pe chipul lui, pot vorbi cu el.

E greu. Părinţii mei vor şi ei să fie bunici. Au tot dreptul.

Aici pun puncte de suspensie istoriei mele… şi, de ce nu, un “va urma”…”