Psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu vorbeşte despre ura de sine a românilor, despre violenţa în trafic şi despre victimele agresivităţii părinţilor.
„Fenomenul Piteşti“ este pretextul ideal pentru a vorbi despre ura de sine a românilor, crede Vasile Dem. Zamfirescu, fost preşedinte al Asociaţiei Române de Psihanaliză şi director general al Editurii Trei. Comunicarea sa a deschis joi, 30 octombrie, şedinţa plenară a colocviului internaţional „Provocările psihanalizei în secolul XXI: A gândi ura şi violenţa“, găzduit pentru trei zile de Palatul Cotroceni. „Pregătirea intervenţiei m-a chinuit destul de mult. Am simţit rezistenţe la acest subiect, m-am simţit şi eu vizat, descoperind momente în viaţă în care am fost foarte rău cu mine, până la ură“, mărturiseşte psihanalistul. Ideea de bază a lucrării sale este că agresivitatea distructivă şi orgoliile noastre nemăsurate „ni se trag din faptul că nu ne iubim“.
Publicitate
Un model în miniatură al societăţii comuniste a fost închisoarea de la Piteşti, crede profesorul Zamfirescu. „Aici frustrarea a atins culmea. Nici măcar nu te puteai sinucide. Aceeaşi frustrare am regăsit-o, în mare, şi în societatea comunistă, care te frustra fizic şi moral. Te infantiliza, prescriind tot ceea ce trebuia să faci“, explică psihanalistul. Or, continuă el, într-o situaţie atât de constrângătoare ar fi posibile trei reacţii. Prima e cea raţională, în care vorbeşti despre problemă şi încerci să schimbi lucrurile. Românii au reacţionat însă altfel: „Au întors tot acest rău spre sine şi l-au transformat fie în resentiment, fie în sarcasm“, explică Zamfirescu.
Citind printre rândurile bancurilor, psihanalistul regăseşte expresia sarcastică a urii de sine a românilor. În perioada în care Dumitru Prunariu devenea primul român care zbura în spaţiul cosmic au apărut bancuri ce „dau seama foarte bine de ura de sine care se afla în profunzimea românilor, ură cauzată de lipsa de reacţie şi de laşitate“, spune Vasile Dem. Zamfirescu, care oferă două mostre. Primul banc, îşi aminteşte el, vorbeşte despre întoarcerea din cosmos a lui Prunariu, cu mâinile înroşite. Medicii se întreabă dacă nu cumva e o maladie gravă, contagioasă, însă în cele din urmă se dovedeşte că aceasta provenea de la loviturile pe care românul le primea de la colegul sovietic ori de câte ori dorea să pună mâna pe ceva. Al doilea banc, observă psihanalistul, „este şi mai trist“: cosmonautul român se află în cosmos împreună cu doi câini, cel american şi cel sovietic. După ce patrupedele confirmă către centrele spaţiale că şi-au îndeplinit programele de cercetare, vine rândul lui Prunariu să fie întrebat de centrul spaţial român: „Ai dat de mâncare la câini?“.
Aceeaşi ură de sine ar putea explica şi faptul că românii de peste graniţe preferă să se ocolească în loc să se ajute. „Neiubindu-se, românii n-au cum să se poarte în afară la fel de solidar ca alte minorităţi“, explică Zamfirescu. Şi totul ni se trage de la frustrările ţinute „sub capac“ în regimul totalitar. „Comunismul n-a ştiut să lucreze cu instinctele decât prin reprimare. N-a ştiut să le canalizeze, să pună de exemplu la lucru voinţa de autoafirmare şi să facă din ea avuţie socială“, observă psihanalistul. Toată agresivitatea a dat pe de lături în anii ‘90, marcaţi de violenţe sociale exacerbate. Dar nici azi „nu s-a produs încă un catharsis real, pentru că există multe frustrări în societatea noastră şi nu ştim să canalizăm agresivitatea în mod constructiv“, observă psihanalistul. Cu alte cuvinte, „nu avem reguli clar stabilite pentru competitivitatea socială“.
Lipsa regulilor se vede de altfel cu ochiul liber în agresivitatea traficului urban de la noi. „În circulaţie văd două lucruri: lipsa respectului pentru orice normă, care conduce apoi la agresivitate, puternic descărcată sub protecţia anonimatului“, spune Zamfirescu. Haosul din trafic este o reacţie postcomunistă, spune psihanalistul. „Dacă înainte trebuia să respectăm tot soiul de legi şi reguli absurde, după ce s-a ridicat capacul, reacţia a fost: Nu mai respectăm nici o regulă!“. Sămânţa totalitaristă a rodit şi în familiile în care au crescut actualii pacienţi ai psihanalistului. În terapie, el întâlneşte adesea victime ale agresivităţii părinţilor, care merg pe ideea strămoşească „Eu te-am făcut, eu te omor“. De asemenea, psihanalistul devine uneori ţinta furiei celui analizat. „Uneori, în aşa-numitul proces al transferului, terapeutul e perceput ca părinte, ca rudă apropiată, alteori ca şef. Prin urmare, terapeutul trage şi el nişte ponoase în urma agresivităţii din societate“, încheie psihanalistul cu autoironie.
Colocviul dedicat urii şi violenţei este organizat de Societatea Română de Psihanaliză - Grup de Studiu IPA şi Colegiul Internaţional al Adolescenţei (Paris) în colaborare cu Universitatea „René Descartes“ - Sorbonne.
