Presiunea de a se comporta „cum trebuie” în societate poate fi nocivă pentru copil. Vă ajută mai mult să îl încurajaţi, să îi respectaţi punctul de vedere şi să îl sprijiniţi să exploreze situaţiile noi.

Un copil căruia îi este teamă să doarmă singur, să meargă la şcoală, la examene, să interacţioneze cu cei de vârsta lui sau să se ducă la doctor este posibil să sufere de anxietate. Această tulburare nu este specifică doar adulţilor, ci şi copiilor.
În România au fost diagnosticaţi aproape 600.000 de copii cu anxietate, după cum arată un studiu făcut public de Organizaţia „Salvaţi Copiii”. „Aproape fiecare copil trăieşte o experienţă scurtă de anxietate, faţă de care reacţionează prin evitare”, spune psihologul Domnica Petrovai din Bucureşti.

Plâng sau refuză să vorbească

Irina T. (8 ani) a fost diagnosticată cu anxietate când trecea în clasa a II-a. Începuse să aibă dificultăţi de concentrare şi să se simtă mai mereu obosită. „Fetiţei îi era teamă că ceilalţi copii nu o plac, că nu vor să fie prieteni cu ea. Aşadar, nu mergea în tabere şcolare, în excursii sau la petrecerile organizate de colegi. În cele din urmă, am dedus că toate acestea i se trăgeau din tendinţa de perfecţionism a părinţilor, care o recompensau doar pentru rezultatele excepţionale. Orice temă «imperfectă» era considerată un eşec total”, exemplifică psihologul Domnica Petrovai.
Presiunea „de a se comporta cum trebuie” în societate şi de „a nu-i face de râs pe părinţi” ori „de a nu-i dezamăgi” i-a indus fetiţei o stare de teamă aproape de orice. „De întuneric, de necunoscuţi, de situaţii noi, neprevăzute, de evaluare negativă din partea celorlalţi”, adaugă psihologul Domnica Petrovai.

În cazul unor micuţi această stare de teamă se generalizează, iar la unii evoluează chiar în atac de panică. Anxietatea se poate manifesta prin refuzul de a mai merge la şcoală, de a vorbi (mutism), prin plâns, transpiraţie excesivă, înroşirea feţei, stări de vomă. „Sunt şi copii sau ado¬les¬cenţi care dezvoltă comportamente repetitive sau ticuri, spre exemplu stau foarte mult la baie, se spală foarte frecvent, sunt foarte preocupaţi de curăţenie”, spune psihologul Gyorgy Gaspar, de la Centrul de Educaţie Emoţională şi Comportamentală pentru Copii.

Anxietatea se dezvoltă atunci când părinţii îşi critică în mod excesiv copilul („n-ai făcut bine”, „de ce plângi, nu mai plânge, n-ai nici un motiv, îţi dau eu unul imediat dacă vrei”, „mă faci de ruşine”) ori când nu ştiu cum să îşi exprime afecţiunea (părintele zâmbeşte puţin, nu îşi îmbrăţişează copilul, nu îi arată înţelegere). Specialistul îi sfătuieşte pe părinţi să încurajeze autonomia psihologică a copilului, să-i solicite opinia, să îi tolereze diferenţele de opinie, să îi respecte punctele de vedere, să evite judecata şi să îl stimuleze să gândească independent.

Apar evitările

Este afectată nu doar starea de bine a copilului, dar şi curiozitatea lui de a cunoaşte şi experimenta situaţii noi. „Copilul îşi micşorează zona de confort, nu mai este tentat să exploreze noul, se retrage, se asigură de multe ori de un anumit lucru. Pe termen scurt, toate acestea îi oferă siguranţă, dar pe termen lung anxietatea va deveni din ce în ce mai intensă şi va creşte cu fiecare evitare”, atenţionează psihologul Gyorgy Gaspar.

Cei care cresc cu un singur părinte, la risc

Studiile arată că părinţii care sunt intruzivi sau excesiv de protectivi le pot induce copiilor tulburări de anxietate şi îi descurajează în a-şi dezvolta noi abilităţi şi în a explora mediul.
Sunt în pericol în special copiii ai căror părinţi sunt diagnosticaţi cu afecţiuni psihice, cei care fac parte din familii cu un singur părinte, cei cu părinţi plecaţi în străinătate ori cei aflaţi în grija bunicilor. Nu în ultimul rând, de această afecţiune suferă micuţii supuşi violenţelor. Potrivit studiilor, copiii cu părinţi anxioşi prezintă un risc de şapte ori mai mare de a dezvolta o tulburare de anxietate, comparativ cu copiii ai căror părinţi nu au astfel de tulburări. De aceea, multe dintre şedinţele de psihoterapie implică nu doar copiii afectaţi, ci şi pe părinţii acestora. „Aceste dificultăţi cu care se confruntă copiii foarte devreme sunt menţinute adesea prin comportamentele inadecvate ale adulţilor”, subliniază psihologul Gyorgy Gaspar.

Ce face un părinte bun:

- încurajează autonomia copilului
- îi solicită opinia
- tolerează diferenţele de opinie
- înţelege şi respectă punctele de vedere ale copilului
- nu îl judecă pentru ceea ce face
- îl încurajează să gândească independent
- nu este intruziv
- nu este hiperprotectiv.

copil-pedepsit

ROMANIA LIBERA