Adrian Sobaru e un român. Cetăţean al unei ţări care visează la spaţiul Schengen şi la alte lucruri sofisticate. Cu două zile înainte de Crăciun, Adi a sărit cu braţele deschise de la o lojă a Parlamentului. Şi-a zdrobit faţa, iar acum chipul său e aidoma sufletului terminat de nesimţirea ţării în care s-a născut. Şi care, în vreme de res­triş­te, ia tot de la cei care n-au, bagă mâ­na în buzunarele părinţilor care ţin în braţe copii cu dizabilităţi.
Gestul lui Adrian Sobaru developează toată mizeria pe care părintele unui copil cu handicap trebuie să o înghită în ţara în care el şi familia sa plătesc asi­gurări de sănătate. Refuzuri, umi­lin­ţe, pasări ale problemei, amânări când timpul e mai preţios ca toţi banii din lume. Şi peste toate acestea, vin cei care încearcă să murdărească sal­tul în gol al unui tată cu recomandări la psihologi şi aluzii la buzunarele mai mult sau mai puţin goale ale fami­liei.

Adrian Sobaru a strâns cureaua, a adunat bob cu bob, a strâns din dinţi şi a făcut tot ce o familie normală din Ro­mânia poate face pentru a-şi salva copilul autist. Dar nu, statul are grijă să te îngroape atunci când abia mai poţi să respiri. Îţi ia puţinul ce ţi l-a dat în silă şi se laudă cu multul pe care nu ţi l-a dat.

Lui Adi, statul i-a luat o parte din indemnizaţia pentru îngrijirea copilului. Puţin peste 100 de lei. Nu e mult, dar pentru o familie îm­po­vă­rată, cu ambii soţi bugetari şi cu doi copii, dintre care unul cu nevoi spe­ciale, orice bob contează, mai ales în epoca tăierilor şi a reducerilor de salarii.
Mai mult, lui Adi i s-a luat în­crederea că va răzbi până la urmă, că băiatul său va avea o şansă în ţara asta, chiar dacă nu s-a născut fiu de consilier ministerial sau de om politic care rezolvă probleme din spitale cu un simplu telefon.

Spre deosebire de soţia sa, el n-a mai putut spune tot răul e spre bine, pentru că nimic nu ar mai putea fi bine după ce a încercat imposibilul. După ce a sărit. Ateri­zând în mijlocul unei asistenţe din care mulţi se victimizau, oripilaţi că a trebuit să vadă aşa ceva. Adrian Sobaru e un român obişnuit. Care poate părea nebun doar pentru că are pretenţia să ducă o viaţă normală în ţara sa.

“Copilul meu a văzut la televizor că tatăl lui a sărit”
Mădălina Sobaru, soţia electricianului care a sărit de la balconul Parlamentului, povesteşte despre fiul lor autist şi despre cum te poate aduce sistemul la disperare.
Mădălina şi Adrian Sobaru sunt doi părinţi ajunşi la capătul puterilor. Adi, cum îi spun prietenii, nu vrea să vorbească momentan cu nimeni pentru a clarifica de ce a făcut gestul ex­trem de a se arunca de la balcon în prag de Sărbători. Spune că aşteaptă să se facă bine întâi şi că abia apoi se va ocupa de restul. Mădălina, soţia sa, stă alături de el în spital, îl ajută să mă­nânce şi îi alungă gân­du­rile negre. Fe­meia a acceptat să vorbească, în ex­clusivitate pentru Jurnalul Na­ţi­o­nal, despre cum lupta cu autismul într-o ţară handicapată i-a transformat în doi părinţi cu sufletul carne vie.

Unii au spus că Adi a vrut să-şi ia viaţa pentru că nu-i mai ajungeau banii. Alţii au zis că problemele fiului l-au adus aici. Au existat şi voci care au vrut să acrediteze ideea că omul n-ar fi în toate minţile. Adevărul nu e atât de simplu. Povestea familiei Sobaru poate fi, din păcate, povestea oricărei familii obişnuite din Ro­mâ­nia. El, electrician la TVR, ea – secre­tară la o şcoală din Bucureşti. Doi copii, un băiat şi o fată. Unul dintre ei – autist. Din acest punct, povestea lor a acumulat doar neputinţă, frustrare şi teama de viitor. Căci toate uşile speranţelor li s-au închis una câte una.

În seara de 22 decembrie, de ziua soţiei, Adi i-a adus acesteia un trandafir roşu. A doua zi, când urma ca Mădălina să meargă să-şi cumpere şi cadoul pe care şi-l alesese, s-a întâmplat. Fără nici un avertisment. Adi a decis să meargă la serviciu în locul unui coleg şi s-a aruncat de la un balcon în timp ce premierul Emil Boc îşi începea discursul.

Călin, băiatul lui autist, are 15 ani. E pasionat de calculatoare, de maşini şi de enciclopedii. E el însuşi o enciclopedie la care apelează toţi din fa­mi­­lie atunci când au vreo nelămurire. Pe 23 decembrie învăţa poezii de pe internet cu surioara sa, pentru a i le spu­ne lui Moş Crăciun în Ajun. La te­levizor, imaginile rulează obsesiv pe aceeaşi secvenţă: un bărbat care sare cu braţele desfăcute dintr-o lojă. Din nou, la nesfârşit. Se află că bărbatul e electrician. Se spune că lucrează la TVR. Câteva minute mai târziu, Călin aude numele tatălui său rostit de nişte necunoscuţi care-l privesc din ecra­nul televizorului (Apoi, şi numele copilului va fi rostit, răspicat şi întreg, graţie servilismului celor de la DGASPC Sector 2, care au uitat să protejeze identitatea unui copil cu dizabilităţi). “S-a uitat singur la ştiri şi a văzut imaginile în care tatăl lui a sărit de la balcon. A rămas împietrit o vreme, dar n-a zis nimic. Într-un final, m-a întrebat cum mai poate veni Moşul dacă tati e în spital”, spune Mădălina Sobaru, în cele câteva minute cât s-a putut dezlipi de lângă patul soţului său.

La spital, salonul lui Adi încă e păzit permanent de un angajat al spitalului. Mădălina are tot timpul ochii zâmbitori. Doar când o întrebi de ce crede că soţul său a luat această de­ci­zie, se întunecă şi nu vrea să răs­pun­dă. Ştie bine de ce, dar preferă să-şi lase soţul să vorbească despre asta când el va fi mai întremat. Dez­vă­luie puţin din problemele familiei şi spune că, în ultima vreme, Adi era foarte afectat de involuţia băiatului. “De un an şi ceva, Călin a trecut printr-o perioadă negativă. I-am schimbat şi tratamentul, sperând că va fi mai bine, dar a devenit violent. Băiatul merge la o şcoală specială, iar din clasa a IX-a colegii lui, care aveau afecţiuni mai puţin grave, au mers la şcoli de meserii. El a rămas cu cei cu probleme grave şi nu a mai făcut nici un progres. Totul costă, doctori, şcoală, tratament. Nimic nu se poate face fără să dai bani”, spune Mădălina Sobaru.

Povestea lui Călin e povestea multor copii cu autism. La vârsta de 4 luni, după un vaccin, băiatul a făcut o semipareză. Îşi chircea o mânuţă la spate şi devenise mai puţin receptiv. Cu timpul, problema fizică s-a ameliorat, dar la 2 ani, doctorii i-au pus diagnosticul de autism. Acum 15 ani, nici nu prea se auzise de aşa ceva, astfel că părinţii au urmat cercul vicios al pasării problemei. Doctori peste doctori, spitale, diagnostice care mai de care. La un moment dat, culmea diagnosticului a fost atinsă de un doctor care i-a spus mamei că băiatul are capul prea mare. Au urmat apoi centrele, ONG-urile. La unul dintre centrele în care Călin a stat o perioadă, îngrijitoarele stăteau de vorbă într-un colţ toată ziua şi copiii erau lăsaţi de capul lor. Timp preţios scurs în zadar. Un tratament (medicamentos) recomandat de un doctor a făcut ca, în jurul vârstei de 4 ani, Călin să aibă un progres uimitor. A învăţat să citească, socializa cât de cât. Dar când a fost vorba să fie primit la o grădiniţă normală, iar mama se sim­ţea datoare să le spună educatoarelor de afecţiunea copilului său, toată lumea refuza să-l primească. “Avem prea mulţi copii” sau “nu ne asumăm responsabilitatea” erau printre scuzele cel mai des întâlnite. “Am încercat şi prin relaţii, am stat şi la uşile directorilor să-i conving. Nu mi l-au primit”, povesteşte Mădălina.

O mână întinsă a venit de la o studentă la Psihologie, care a lucrat o pe­rioadă îndelungată cu băiatul şi acesta a făcut paşi importanţi. Fata venea acasă şi lucra intensiv. Călin a fost subiectul lucrării de diplomă a studentei respective. După ce a terminat facultatea, ea a început să ceară bani pentru terapie, iar familia So­ba­ru nu a avut de unde să-i dea. La o şcoală normală, mamei i s-a spus din start să nu se mai obosească cu insistenţele, că nu-i vor primi copilul, aşa că băiatul a ajuns la Şcoala Specială nr. 10 din Bucureşti. În clasele a VII-a şi a VIII-a, părinţii au făcut me­di­ta­ţie cu copilul pentru a-şi da tezele uni­ce, în speranţa că pe viitor va con­ta că a fost şi el în rând cu alţi copii. În fiecare zi, când se întoarce de la şcoală, părinţii se ocupă de Călin până la 10:00 seara. E ca un al doilea loc de muncă, fără odihnă. Regresul evident al copilului din ultima vreme, accesele lui violente l-au demora­lizat pe Adi, care a sperat mereu că fiul său va fi acceptat de ceilalţi. “E dureros când vezi că are potenţial, că se poate dezvolta frumos, dar ţi se spune din start nu şi nu”, explică Mădălina.

Călin e pasionat de calculatoare, are o memorie fenomenală, ştie toate mă­rcile posibile de maşini, vorbeşte fru­mos, îi place mult să cânte. Are pro­bleme doar când vine vorba să co­munice cu alţi oameni. “Rela­ţi­o­nea­ză până la un punct, apoi se închide în el şi, dacă nu e ajutat, ră­mâ­ne în lumea lui”, povesteşte ma­ma. Cel mai mult o iubeşte pe su­ri­o­ara sa, cu care e înţelegător, se joacă îm­pre­ună. Au învăţat amândoi poeziile pentru Moş Crăciun, pentru că bă­ia­tul încă mai crede în el. Îl aşteaptă şi acum să vină în casa lor, o dată cu tati. 

Legi doar pe hârtie
Constituţia din România garantează dreptul la educaţie. “Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare”, spune art. 32 din legea fundamentală.

Legea 272/2004 prevede, la art. 43 – (1) Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept. (2) Accesul copilului la servicii medicale şi de recuperare, precum şi la medicaţia adecvată stării sale în caz de boală este garantat de către stat, costurile aferente fiind suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi de la bugetul de stat”. Conform art. 46 din aceeaşi lege, “(1) Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale. (2) Copilul cu handicap are dreptul la educaţie, recuperare, compensare, reabilitare şi integrare, adaptate posibilităţilor proprii, în vederea dezvoltării personalităţii sale. (3) Îngrijirea specială trebuie să asigu­re dezvoltarea fizică, mentală, spi­ri­tuală, morală sau socială a copiilor cu handicap. Îngrijirea specială constă în ajutor adecvat situaţiei copilului şi părinţilor săi ori, după caz, situaţiei celor cărora le este încredinţat copilul şi se acordă grătuit, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv şi fără discriminare al copiilor cu handicap la educaţie, formare profesională, servicii medi­cale, recuperare, pregătire, în vede­rea ocupării unui loc de muncă, la activităţi recreative, precum şi la orice alte activităţi apte să le permită deplina integrare socială şi dezvoltare a personalităţii lor”.

Ordinul ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 5379/2004 prevede, la art. 2, că “principiile care stau la baza educaţiei speciale sunt: 1. Garantarea dreptului la educaţie al oricărui copil. a) Copiii au dreptul să înveţe împreună, indiferent de dificultăţi şi de diferenţe. b) Fiecare copil este unic şi are un anume potenţial de învăţare şi de dezvoltare. c) şcoala şi comunitatea asigură şanse egale de acces la educaţie pentru toţi copiii”.

Conform art. 13 din Legea 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, “(1) Persoanele cu handicap au acces liber şi egal la orice formă de educaţie, indiferent de vârstă, în conformitate cu tipul, gradul de handicap şi nevoile educaţionale ale acestora. (2) Persoanelor cu handicap li se asigură educaţia permanentă şi formarea profesională de-a lungul întregii vieţi. (3) Persoana cu handicap sau, după caz, familia ori reprezentantul legal constituie principalul factor de decizie în alegerea formei şi tipului de şcolarizare, precum şi a unităţii de învăţământ.” Legea 151/2010, ce va intra în vigoare de la 1 ianuarie 2011 oferă, prevede, la art.4, “acces liber la serviciile specializate integrate de sănătate, educaţie şi sociale, prevăzute la articolul 2″. Adică la diagnosticare precoce, tratament psihofarmacologic şi chiar la consiliere pentru părinţi. Legea nu are însă norme de aplicare, Ministerul Sănătăţii şi CNAS transmiţând că se află în etapa de finalizare a lor. La insistenţele Jurnalului Naţional, s-a avansat un termen – luna ianuarie 2011.
Adrian spune că îşi va explica gestul după ce se va recupera complet. Soţia sa ne-a povestit cum acesta a ales să-şi ia viaţa la o zi după ziua ei de naştere.

JURNALUL NATIONAL