La 63 de ani, după două mariaje eşuate, Mirabela Dauer spune că „doarme liniştită“. Nu a reuşit să-şi întemeieze o familie, dar are aproape prieteni dragi. Mirabela Dauer spune că ar fi putut „să calce pe cadavre” ca să-şi recupereze copilul, care i-a fost luat de fostul soţ, dar nu a vrut să facă rău nimănui.

„Adevărul”: Cum a fost debutul în muzică?

Mirabela Dauer: Debutul meu în muzică a avut loc la vechea televiziune, în studioul A, cred că aveam vreo 15-16 ani. Eram un copilaş care încerca să se afirme, chiar dacă toţi cei pe care i-am întâlnit la Şcoala Populară de Arte a doamnei profesoare Florica Orăscu îmi tot spuneau să mai aştept. Deşi pe la şcoală se perindau diferiţi compozitori, pe mine şi pe Dorobanţu, profesoara mea nu ne prezenta niciodată ca să ne facem şi noi debutul. Spunea că suntem mici, să mai aşteptăm. Însă, eu eram nerăbdătoare. Singură am reuşit să mă fac cunoscută. Am avut şi mici ajutoare, dar a trebuit să mă zbat foarte tare ca să ajung aici. Îmi spunea Viorel Popescu de la Radio că eu sunt racul înaintaş.

V-a fost greu să pătrundeţi în lumea muzicii?

Foarte greu, pentru că nu am avut niciun atu în afară de glas. Frumoasă n-am fost, planturoasă n-am fost, n-am fost o femeie căutată din acest punct de vedere. Trebuia clar să ai ceva şi probabil că am avut glasul, nu m-a ajutat nimeni altcineva ca să reuşesc. Nu m-au ajutat oficialităţile, m-a ajutat publicul, asta e bucuria mea, el m-a ridicat, nu altcineva. Martorii, vorba lui Dan Spătaru. Am întâmpinat şi piedici. Compozitorii nu îmi încredinţau piese la început pentru că eram nimeni, iar ei nu dădeau piese la nimeni, lucru care se întâmplă tocmai invers acum.

Şi atunci ce făceaţi?

Şi atunci am cântat repertoriu internaţional şi am ascultat foarte multă muzică…lucru pe care îl fac şi acum. Eu nu ascult numai ceea ce cânt eu, muzică pop, nu, eu ascult orice, mult folclor mediteraneean, am făcut multe piese din folclorul grec, sârb. Pe unde m-am dus, mi-am luat casete şi CD-uri. Mi-am cumpărat tone de muzică ca să pot şi eu să cânt.

Aţi cântat şi în restaurante…

Cu asta am început, acolo a fost universitatea mea. Cântam oriunde. La început, nu eram chemată pentru că nu mă ştia nimeni, mă băgam eu. Era un impresar extraordinar, care îmi spunea că voi fi o artistă cunoscută numai atunci când cineva mă va opri pe stradă.

Vă amintiţi când v-a recunoscut cineva pe stradă?

În general, mă recunoşteau oamenii prin pieţe, că mie îmi place să merg la piaţă. Florăresele mă recunoşteau, iar eu eram înnebunită după lucrul ăsta. Chiar am fost acuzată de unele colege, că mă trag de brăcinari cu toată lumea. Da, dar brăcinarii ăştia ne aplaudă, le ziceam. Mi se spunea: Nu mai pupa toţi copiii care vin pe scenă că iei microbi. Iar eu le spuneam: lasă să iau microbi. Şi mulţumesc lui Dumnezeu nu am luat niciun microb şi am fost foarte bine.

Când eraţi mai mică vă doreaţi să fiţi sportivă?

Eu am făcut gimnastică sportivă de la şase la 12 ani, de-aia am şi rămas pitică. Am făcut şi handbal în şcoală. Asta voiam să fac când o să fiu mare, nici vorbă de cântat, nici nu eram conştientă de vocea mea. În casă la mine nu prea a cântat nimeni, de-aia părinţii mei nici nu prea au fost de acord cu meseria asta.Tata nu a fost niciodată la niciun spectacol de-al meu, nu voia să audă aşa ceva, spunea că muzica nu este o meserie serioasă. Iar mama a fost de două ori la mine la spectacol, o dată la Sala Radio şi altă dată la Sala Polivalentă.

De ce?

Aveau emoţii foarte mari. Tata avea nişte emoţii îngrozitoare. La început nu a vrut să audă de muzică, dar după aia chiar îi plăcea, pentru că prietenii lui cu care juca table, remi, îi povesteau despre mine şi el era mândru de mine.

Cum s-a produs apropierea de muzică?

La fosta casă de cultură Turturele, aşa se numea, se ţineau seri de dans, joia, sâmbăta şi duminica şi cânta orchestra condusă de Sile Dinicu. Erau nişte seri superbe. Iar eu când nu eram de la şcoală, acolo eram. Eram disperată. Am avut ocazia să cânt o piesă acolo, „Azi am să-mi crestez în grindă”, a Angelei Moldovan. Şi m-a auzit cineva din orchestra aceea. După care m-am dus la Şcoala Populară de Artă, cam acolo s-a produs cu exactitate nebunia asta cu muzica. Am fost la clasa doamnei profesoare Orăscu, cam toţi am fost acolo: Dida, Angela, Dorobanţu, Romcescu, Mihai Constantinescu, Olimpia Panciu, mulţi.

mama-mirabela-dauer

Care erau relaţiile cu ceilalţi colegi de scenă?

Atunci erau relaţii, acum nu prea mai sunt. Eram copii şi ni se părea totul extraordinar. Acum nu mai ai timp nici să mai respiri, dar să te mai vezi cu colegii şi cu prietenii. Când ne mai vedeam la câte un spectacol era sărbătoare naţională. Dar acum nu pot să mai spun că mai există relaţii. Înainte ne vedeam tot timpul, se organizau spectacole, turnee, noi eram buluc toţi.

Mai vine lumea la spectacolele dumneavoastră?

Nu prea. Publicul e obişnuit acum cu spectacolele gratuite. În străinătate, însă e cu totul altfel. Cred că din ‘91, am tot cântat afară. Eu nu am crezut niciodată că o să trebuiască să mă duc în străinătate ca să îmi regăsesc publicul de acasă. Oamenii sunt extraordinar de primitori şi foarte dornici să ne asculte muzica. Şi în Germania şi în Italia am foarte mulţi fani, la fel şi în America şi în Canada. Şi eu mă simt foarte bine acolo.

Aţi avut vreodată intenţia să vă stabiliţi într-o altă ţară?

Da, am avut. Terminasem liceul şi am plecat cu o formaţie românească în Iugoslavia. Aia a fost prima mea ieşire în străinătate. Eram disperată. Acolo am şi stat foarte mult, dar nu am rămas din cauza tatălui meu care a zis să vin acasă. Am stat patru ani, timp în care mai veneam în ţară, mai stăteam şi în Iugoslavia.

Aţi făcut vreun compromis în meserie?

Niciodată nu a trebuit să fac niciun rău, ci doar să mă lupt. Şi este normal să te lupţi ca să faci un lucru pe care ţi-l doreşti, pe care îl iubeşti. Ceea ce fac este aerul meu. O spun cu sinceritate şi dacă ar fi să o iau de la capăt tot asta aş face. Mi-aş fi dorit să am acum 30-35 de ani şi să o iau de la capăt, mi-ar fi plăcut să nu mă nasc aşa de devreme.

Aveţi tabieturi?

Am şi tabieturi, nu băbisme, tabieturi. Am locul meu în casă, pe care stau doar eu. Dacă stă cineva mă uit urât. Am cana mea. Înainte aveam şi furculiţa şi tacâmul. Iar din cana mea dacă bea cineva, tot aşa, mă uit urât.

E adevărat că a existat o rivalitate între dumneavostră, Corina Chiriac şi Angela Similea?

Eram numai noi trei. Fiecare cânta altceva. Cum să existe rivalitate? Poate existau rivalităţi între cei care ne voiau la evenimente, că pe toate nu ne puteau invita pentru că eram prea scumpe. Am făcut nenumărate turnee toate trei cu formaţia Savoy şi ne prezenta Ursulescu. Rivalitate? Şi pot rivaliza eu cu Similea care are 2 metri şi eu am 1,53. Ea era superbă, picioare lungi, frumoasă, eu eram acolo un pişchiric mic. Dar nu a existat între noi invidie. Cu ea a fost darnic din toate punctele de vedere, iar cu mine…a fost şi mai darnic, pentru că mă iubeşte şi mi-a dat glas, sănătate. Eu sunt un om optimist, dacă Dumnezeu m-a pus la încercări înseamnă că mă iubeşte, a vrut să mă vadă dacă mă dezic de el.

La ce fel de încercări v-a supus?

La multe, dar nu contează, eu sunt optimistă şi merg mai departe. Eu nu trăiesc din amintiri. Şi ăsta probabil că este norocul meu. Dacă trăieşti din amintiri este un semn de bătrâneţe, iar eu nu sunt bătrână. Rareş (Raoul) cu care eu colaborez de ani de zile are o vorbă: nu contează anii din viaţa ta, contează viaţa din anii tăi, lucru foarte adevărat. Eu le spun celor tineri: voi v-aţi născut bătrâni şi obosiţi. Eu, când plec în turnee, nu am nicio problemă, merg pe avion, pe autocar, cânt la spectacol şi sunt cea mai plină de viaţă.

Cu cine mai mergeţi acum în turnee?

Acum, de exemplu, o să plec în Germania şi în Italia cu Raoul, Maria Dragomiroiu şi Nicu Paleru, trei săptămâni, iar în iarnă o să fim în America. Din ‘91 am mers în fiecare an în State. Ţara asta este sufletul meu, o ador. Dar nu să rămân acolo, să mă duc, să cânt şi să mă întorc acasă. Eu sunt bolnavă cu încălţămintea, pentru că nu am avut când eram mică. Toţi pantofii pe care îi arunca sor-mea, îi luam şi le băgam vată în vârf ca să pot să îi port eu. Fata care mă ajută la treabă, Erica, când a venit prima oară la mine când a deschis beciul ca să găsească un loc pentru murături a dat peste sute de perechi de pantofi, sandale, cizme.

Dar câte perechi purtaţi?

Recunosc că nu apuc să le încalţ pe toate. Dar să nu credeţi că îmi cumpăr încălţăminte foarte scumpă, poate să fie şi ceva mai scump. De exemplu, la mare, mă car cu două valize cu sandale şi cu şlapi. Dar bucuria mea este că dau foarte multe. Cine poartă numărul meu este un om fericit. La coafor la mine mă duc cu sacoşele şi dau toată încălţămintea stilistei mele care poartă acelaşi număr.

Aveţi vreun ritual înainte de a urca pe scenă?

Înainte când fumam, îmi luam ţigările în culise şi un pahar cu apă. Acum îmi iau doar apa. Înainte fumam şi în timp ce cântam pe scenă. După câteva piese simţeam nevoia să mă duc în culise şi cineva trebuia să stea cu o ţigară aprinsă şi să mă aştepte. La 1 septembrie am împlinit opt ani de când nu mai fumez.

Muzica v-a adus foarte multe satisfacţii. Care au fost satisfacţiile din viaţa personală?

Eu am fost tot timpul înconjurată de oameni, nu vorbesc neapărat de public. Eu acum am în jurul meu oameni puţini, dar buni, prietenii mei. Nefericirea vieţii mele, insatisfacţia vieţii mele a fost faptul că nu am reuşit să-mi fac o familie. Asta nu înseamnă că n-am fost iubită. Am avut două mariaje şi asta a fost, nu e un capăt de ţară că nu au mers. Prima oară m-am măritat ca să scap de ai mei care mă ţineau din scurt, nu aveam voie la chefuri, la petreceri, trebuia la ora nouă să fiu în casă, dacă nu mă aştepta nuiaua lui Moş Nicolae acolo. Tatăl meu nu a fost sever, a fost foarte drept şi nu îi plăcea să-l ştie lumea.

Câţi ani aveaţi când v-aţi căsătorit prima oară?

Aveam 18 ani. Atunci am plecat şi în Iugoslavia, iar când m-am întors am divorţat, după patru ani. El a rămas aici pentru că era student la Construcţii şi avea şi serviciu, iar eu am plecat. Nu a zis nimic despre plecare, dar nu se aştepta să stau atât. Vorbeam tot timpul la telefon, mai veneam în ţară. Primul meu soţ a fost zăpăcit la fel ca mine.

Mai ţineţi legătura?

Acum nu, dar până în 1983 am păstrat legătura. A venit la înmormântarea tatălui meu şi l-am apreciat pentru lucrul ăsta. Ne-am mai văzut o dată de atunci, tot înainte de Revoluţie, când m-a rugat să îi fac rost de nişte mobilă. De atunci nu ne-am mai văzut. El este stabilit în Israel, căsătorit. A fost cea mai frumoasă căsnicie a mea, am fost doi nebuni, mergeam la chefuri, eram cuplul cel mai căutat pentru că aveam magnetofon, aveam muzica cea mai bună. Nu pot să mă gândesc decât frumos la el. De la el mi-am păstrat şi numele de Dauer, pentru că aşa m-am lansat şi cred că mi-a purtat noroc.

Cum stau lucrurile în cazul celei de-a doua căsătorii?

A doua căsătorie nu a existat, eu nu trăiesc din amintiri, şi mai ales urâte. Îţi întristează viaţa, te îmbătrânesc…de ce? Viaţa este aşa de frumoasă, de ce să nu ne bucurăm de ea. Ne-a fost dată să ne bucurăm, cât se poate, cu bine, cu rău. Eu mi-am vindecat creierul, câte un pic, aşa. Nu a fost uşor. Niciodată nu am arătat că aş fi putut să calc pe cadavre, aş fi putut, dar nu am vrut să fac lucrul ăsta. Dorm liniştită cu capul pe pernă. Poate că fără să-mi dau seama am mai făcut şi eu câte o prostie, dar niciodată nu aş fi făcut rău nimănui.

Săptămâna trecută, la „Happy Hour”, s-a reluat povestea celei de-a doua căsnicii şi faptul că v-aţi dat copilul…

Persoana asta care mi-a crescut copilul a cerut un drept la replică. Ea este una dintre soţiile fostului meu soţ. La un moment dat eu am fost invitată în emisiunea lui Măruţă şi pe ea a deranjat-o că nu ştiu ce am spus eu atunci şi a vrut să apară. Este o femeie care nu are niciun drept. Nu a rugat-o nimeni să-mi crească copilul. Ea, dacă era o femeie normală, lua copilul de păr şi îl ducea la mama lui. Eu aşa aş fi făcut. Nu i-aş fi interzis să-şi vadă mama, să o cunoască. Fostul meu soţ când l-a luat pe fiul meu, l-a luat ca pe o armă împotriva mea. El nu a avut nicio clipă grijă de copil, i l-a dat femeii ăsteia în braţe. Iar o femeie care era tovarăşa nimeni la o televiziune, ca să poarte numele unui regizor, ar fi acceptat orice.

Spuneţi că fostul soţ v-a luat copilul. Nu aţi încercat să-l recuperaţi?

Singurul meu regret este că n-am făcut totul ca să îmi iau copilul de la nemernicii ăştia. Eu puteam să fac foarte mult rău dacă băteam la uşa la care trebuia să bat, dar n-am vrut. Şi atitudinea mea a fost interpretată ca nedorinţa de a-mi recupera copilul. Şi acum crucea asta eu trebuie să o port pe umeri. Nu am avut puterea să calc în picioare nişte oameni. Aveam 33 de ani, cred că puteam să fac lucrul ăsta, dar nu sunt în stare să fac rău nici celor care mi-au făcut rău mie. Mie nu mi-a plăcut să fac tam-tam, iar fostul soţ a ştiut lucrul ăsta şi a apelat la toate relaţiile lui, fiind regizor în televiziune. Eu eram cunoscută, eram Mirabela Dauer, eram angajata UTC-ului, îl cunoşteam pe Nicu Ceauşescu, puteam să îi spun. Mă vedeau bătută tot timpul, dar eu minţeam că m-am lovit de uşă, m-am lovit de clanţă. N-am vrut să-i fac rău tatălui copilului meu.

Atunci soţul a spus că l-aţi fi înşelat…

Eu am o prietenă bună, Daniela. Mama ei avea grijă de copilul meu când eu eram prinsă cu concertele în cluburi, în baruri, la mare. Le căram pe amândouă după mine, Daniela mergea cu mine, iar mama ei avea grijă de copil. În 1983, când ne-am despărţit - eu am fost mutilată de soţul meu - am fost acuzată că m-a prins cu unul în pat. Când a apărut la Măruţă, Daniela, prietena mea a zis: Eu sunt bărbatul cu care a fost prinsă Mirabela în pat. După ce veneam de la cântări, adormeam copilul, iar noi mai trăncăneam şi noi ca fetele. Într-o seară a venit foarte beat, nu a intrat pe uşă în casă, a intrat pe balcon, că stateam la parter şi a zis că m-a prins cu un bărbat în pat. Bărbatul era, de fapt, prietena mea.

Băiatul dumneavostră nu v-a mai căutat?

Ultima oară a fost când m-a rugat să îi dau nişte bani şi nu am avut. De atunci nu m-a mai căutat. Pe unde s-a dus a spus că e băiatul Mirabelei Dauer ca să se folosească de nume şi să aibă nişte avantaje. Anul trecut, eram la Miami, aveam un spectacol, iar la uşa de la intrare erau Raoul şi Bebe Mihu, soţul Mariei Dragomiroiu, iar Nanu a venit el cu două pipiţe ca să le bage la spectacol moca. A spus: Sunt Nanu, băiatul Mirabelei, pot să le bag şi eu la spectacol pe fete? Cât a fost mic, până la patru ani, că atunci mi l-au luat, aveam două femei angajate ca să aibă grijă de el, mâncarea numai eu i-o făceam. Copilul meu a fost crescut ca un prinţ până atunci şi dacă rămânea la mine în continuare era crescut la fel de mine. Eu am copiii mei care mi-au suplinit lipsa lui înmiit, prin tandreţe, prin bunătate, prin gesturi. I-am dat viaţă, da. El trebuie să preţuiască lucrul ăsta.

+ Punctuală

Sunt ordonată şi punctuală, îngrozitor de punctuală, iar prietenii mei sunt disperaţi cu chestia asta. De fiecare dată când trebuie să mă întâlnesc cu cineva ajung tot timpul mai devreme.

- Tranşantă

Am foarte multe defecte. Nu sunt deloc diplomată. Sunt îngrozitor de sinceră şi de obicei se spune: A intrat nora în blide. Cam asta sunt eu. Dau cu barda când ţi-e lumea mai dragă.

Carte de vizită

- Data şi locul naşterii: 9 iulie 1947, Bucureşti
- 1965 - se căsătoreşte prima oară cu Willy Dauer
- 1967 - urmează cursurile Şcolii Populare de Artă la clasa profesoarei Florica Orăscu
- 1980 - divorţează de al doilea soţ, Dan Traian Popovici, şi pierde custodia fiului său de 3ani
- 1992 - începe turnee anuale în SUA şi Canada
- 2004 - începe colaborarea cu Rareş Borlea (Raoul)
- 2006 - primeşte „Diploma de Onoare” din partea Televiziunii Române
- 2010 - lansează cel de-al 26-lea album, „Pentru inima mea”

ADEVARUL