Dan Ilincariu, asistent medical principal al Clinicii de Anestezie-Terapie Intensivă din Spitalul Clinic Judeţean Timişoara, este unul dintre cei cinci coordonatori regionali de transplant din ţară. A acceptat să fie cel care urmăreşte ca organele prelevate de la pacienţi în moarte cerebrală să fie transplantate cu succes, pe vremea când acest gen de intervenţii erau foarte rare.

Dan Ilincariu are 40 de ani şi este asistent medical în cadrul Clinicii de Anestezie - Terapie Intensivă a Spitalului Clinic Judeţean din Timişoara. S-a angajat la ATI în 1994, imediat după ce a absolvit Şcoala Sanitară din Timişoara. În 2004 a fost numit unul dintre cei cinci coordonatori regionali de transplant din ţară. Pentru a se perfecţiona, în 2006 - 2007, a urmat un stagiu de pregătire la Barcelona, unde şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Spitalului Universitar de acolo.  Ca şi coordonator regional de transplant, Dan Ilincariu urmăreşte investigaţiile care se fac pentru a fi declarată moartea cerebrală, cere acordul familiei pentru prelevarea de organe de la pacientul aflat în moarte cerebrală, se asigură că operaţia decurge fără probleme şi că organele ajung la destinaţie în timp util şi în cele mai bune condiţii. Mai mult, timişoreanul ajută familia cu pregătirile de înmormântare.

Sunteţi asistent medical. Ce v-a făcut să alegeţi această meserie?

Întâmplarea. Am dat examen la Şcoala Postliceală în 1990, imediat după ce am terminat armata, asta fiind în septembrie. Examenele la Facultatea de Medicină au fost în august. În septembrie, am terminat armata, am dat examen aici, am intrat, am terminat şcoala după care m-am angajat aici pe Terapie Intensivă, mi-a plăcut meseria şi asta am făcut în continuare. 

Când aţi primit propunerea de a fi coordonator de transplant şi cum s-a întâmplat?

În 2004 au venit la Timişoara doctorul Victor Zota, la vremea respectivă directorul Agenţiei Naţionale de Transplant, împreună cu Rosana Turcu, coordonator naţional de transplant. Am avut o întâlnire cu profesorul Săndesc şi cei doi din Agenţia Naţională de Transplant. Au venit la Timişoara şi ne-au spus, uite asta este Agenţia Naţională de Transplant, acum s-a înfiinţat, avem nevoie de oameni în spitalele importante care să facă această activitate de coordonare de transplant. Era normal că, fiind începutul, noi nu ştiam exact ce înseamnă asta. Atunci, la propunerea profesorului Săndesc, am acceptat această activitate şi pur şi simplu mi-a plăcut, de la primul caz pe care l-am avut mi-a plăcut această muncă. Probabil că tot o întâmplare m-a adus şi aici.

ilincariu-dr

Care e momentul în care începe munca dumneavoastră de coordonator de transplant?

Medicul curant preia un pacient în stare gravă. În primul şi în primul rând, el încearcă să-i salveze viaţa. În momentul în care sesizează că nu se mai poate face nimic, că pacientul este, practic, în moarte cerebrală, atunci ne anunţă pe noi. Noi venim şi ce facem prima dată este ca, din punct de vedere medico-legal, să punem ­diagnosticul de moarte cerebrală. Este vorba de un set de investigaţii care se fac de două ori pentru a pune cu certitudine diagnosticul de moarte cerebrală şi pentru a demonstra fără niciun dubiu faptul că acel pacient nu are nicio şansă să-şi mai revină. Prin lege, sunt anumite criterii, anumite teste care se efectuează şi în momentul în care toate sunt negative, de două ori, atunci pacientul este declarat în moarte cerebrală. Dacă cel puţin unul dintre aceste teste este pozitiv, noi vorbim cu medicul de salon care urmează să continue tratamentul sperând că se mai poate face ceva pentru a-l salva. Atunci urmează partea cea mai dificilă, atât pentru noi, cât şi pentru familia acelui bolnav, anume discuţia despre posibilitatea prelevării de organe.

Cum este momentul în care trebuie să vă întâlniţi cu familia pentru a explica posibilitatea prelevării de organe?

Este foarte dureros, vorbim despre oameni care cu câteva ore înainte stăteau de vorbă cu cel care a ajuns în comă, mulţi vin din accident rutier, unii dintre ei poate că au fost acolo în momentul accidentului, alţii au stat la masă cu câteva ore înainte, au stat de vorbă, şi acum dintr-o dată, cineva le spune că el este mort. Este destul de greu pentru oameni să înţeleagă faptul că, deşi inima mai bate datorită medicaţiei administrate, omul este de fapt mort. Prima parte a discuţiei cu familia tocmai aceasta este, încercarea de a-i face să înţeleagă că cel drag lor, de fapt, este mort. După ce noi reuşim să-i facem să înţeleagă acest lucru, abia apoi se discută despre posibilitatea de a fi de acord cu prelevarea de organe.

Vă puteţi detaşa de situaţie când vine momentul discuţiei cu familia?

Nu te poţi detaşa pentru că trebuie să ţinem cont că, în primul rând, ceea ce se face la spital se face în încercarea salvării vieţii unui om. Pe de-o parte, declararea morţii cerebrale este un eşec pentru noi. Nu am reuşit să salvăm viaţa acelui om, dar încercăm ca acest eşec să-l transformăm într-o victorie şi să salvăm mai multe vieţi. Nu poţi să fii insensibil la durerea pe care o au aparţinătorii şi este normal că fiecare caz în parte te afectează. Fiecare are povestea lui. Este vorba de copii, de oameni mai în vârstă care au la rândul lor copii, nepoţi, şi nu poţi să rămâi indiferent.

Există vreo manieră de a vorbi cu oamenii în astfel de momente?

Aici nu e vorba de  tehnică. Într-adevăr am făcut ­cursuri de specializare în acest domeniu, la Barcelona. Am urmat un curs special pentru coordonatorii de transplant care m-a pregătit în tot ceea ce înseamnă prelevarea de organe. De la partea psihologică şi interviul cu familia, stabilirea diagnosticului de moarte cerebrală, menţinerea pacientului aflat în moarte cerebrală până la ceea ce se întâmplă pe masa de operaţie.

A existat vreun caz care să vă rămână întipărit în memorie?

Toate cazurile ne rămân în minte pentru că este vorba de aceeaşi durere a unei mame pentru copil, sau a unui copil pentru părintele său.  Cea mai dificilă parte tocmai asta este, interviul cu familia.

Ce e dincolo de lupta pentru viaţă de la Terapie Intensivă? Cum vă relaxaţi?

Cel mai important lucru sunt copiii. Am două fetiţe, una de 12 ani şi una de 4 ani cu care uiţi de toate. Ne jucăm acasă, ne jucăm afară. Abia aşteaptă săracele să ne întâlnim. Îmi place şi sportul, fotbalul. M-am născut lângă stadion, e ca şi cum ­m-am născut pe stadion.

Jucaţi fotbal?

Am jucat, nu mai am timp să joc. Am practicat şi handbalul când eram tânăr, dar acum le practic mai mult în faţa televizorului. Noi avem un fel de campionat de fotbal vara, al spitalului, şi acolo, două-trei săptămâni, tot la două-trei zile, reuşim să ne mai relaxăm.

Unde vă petreceţi concediile?

Îmi place ca în concediu să merg la mare, unde mă simt cel mai bine, când apuc să mă duc în concediu. În 2010 n-am fost, în 2009 a fost ultimul. Noi nu avem un concediu de o lună de zile, noi avem un concediu de o săptămână, două maxim. Am învăţat să ne detaşăm foarte repede de ceea ce se întâmplă şi încercăm să profităm cât mai mult posibil de timpul liber pentru că ştim că odată întorşi la serviciu vom avea o activitate foarte intensă. Acum doi ani când am fost în concediu a fost o prelevare şi am făcut coordonare prin telefon, deci şi în concediu suntem conectaţi ca echipă.

Transplant în premieră

Medicul Dan Ilincariu a făcut parte din echipa de medici ce a realizat la începutul lunii ianuarie un transplant în premieră în România: inima unui băieţel de 4 ani a ajuns la o fetiţă de 3 ani, cel mai mic copil care a primit un cord transplantat. Alţi doi copii - de 2 şi 5 ani - au primit o şansă la viaţă, primind câte un rinichi. Intervenţiile chirurgicale au fost realizate în decurs de patru ore, de o echipă formată din medici specialişti de la Timişoara, Cluj-Napoca, Bucureşti şi Târgu-Mureş, printre care Horaţiu Suciu, şeful Clinicii de Chirurgie Cardio­vasculară Pediatrică, Mihai Lucan, directorul medical al Institutului Clinic de Urologie şi Transplant Renal din Cluj. Până acum, cel mai mic copil care a primit o inimă prin transplant avea 6 ani. Operaţiile au fost un succes.

 „Oamenii nu trebuie să-mi mulţumească. Se vede pe faţa lor”

Dincolo de mediatizare şi de faptul că oamenii au început să audă mai des de prelevarea de organe, ce-i determină pe oameni să accepte această intervenţie?

A dona un organ înseamnă a da unui om viaţă, ori cel mai mare dar pe care îl poţi face este viaţa. Orice dar ai face cuiva nu este mai preţios decât a dărui viaţă şi oamenii ajung să cunoască lucrul ăsta şi atunci sunt de acord să dăruiască viaţă celor bolnavi.

Vă mai amintiţi cum a decurs primul interviu cu o familie?

Aveam şi eu probabil mult mai multe emoţii, neştiind la ce să mă aştept din partea lor. Pregătirea la Barcelona am făcut-o mult mai târziu, în 2006, 2007. La vremea res­pectivă am fost numit coordonator al echipei de transplant şi mi s-a spus uite asta este ceea ce tu trebuie să faci, cum ar veni, asta e fişa postului, te rog să îi dai drumul şi evident că am avut emoţii. Poate nici eu, fiind neexperimentat, nu ştiam cum să pun problema, dar acolo probabil că mai mult m-au ajutat ei pe mine decât eu pe ei, fiind de acord cu prelevarea de organe.

Ce vă determină să continuaţi să faceţi această muncă?

Un lucru foarte important este că noi cei din echipă suntem convinşi că ceea ce facem noi în fiecare zi aici reduce listele de aşteptare şi reduce numărul oamenilor care vor muri aşteptând să primească un organ. Şi asta este ceea ce te face să mergi înainte. Am văzut mama unei fetiţe de 3 ani plângând la televizor după ce fetiţa ei a fost salvată de la moarte. În meseria pe care o fac nu trebuie să vină să-ţi mulţumească. Se vedea pe faţa ei că e fericită că fata ei a fost salvată de la moarte. Vorbim despre o fetiţă de 3 ani care ar fi murit fără nicio altă şansă de a se salva decât transplantul.

Aţi avut şansa să munciţi doi ani în străinătate. De ce nu aţi rămas acolo ca multe alte persoane din sistemul medical românesc?

M-am întors pentru copiii mei şi pentru că odată ce am început această activitate nu cred că aş mai pleca de aici. A ajuns să însemne mult mai mult decât salariul pe care ­l-aş putea câştiga în străinătate şi sper totuşi că pe viitor vom fi şi noi plătiţi ca atare, pentru că, deocamdată, nu există meseria de coordonator de transplant plătit în România.

Cât timp petreceţi în spital?

În general pe la 5.30 sunt aici, până în jurul orei 15.00, dacă nu apar probleme. Dacă apar probleme, stau şi două zile. Stau cât e nevoie.

Cu cine discutaţi cazurile medicale?

Nu pot vorbi cu altcineva decât cu colegii. Este vorba despre nişte acte medicale, este vorba despre faptul că toţi aceşti pacienţi au dreptul la intimitate şi toate problemele lor nu pot fi discutate în altă parte decât în cadrul colectivului în care lucrăm şi atunci ne ajutăm unii pe alţii.

ADEVARUL