Până la împlinirea vârstei de 4 ani, 90% din copii spun deja primele minciuni, iar situaţia nu se schimbă pe măsură ce cresc. Motivele sunt diverse: de la căutarea afecţiunii până la obţinerea unor avantaje sau evitarea pedepselor.

Cel puţin o dată pe zi spunem un neadevăr. Uneori intenţionat, alteori chiar involuntar din cauză că nu vrem să-i rănim pe cei din jur. Potrivit unui studiu realizat de cercetătorii Universităţii din Massachusetts, cel mai des îi minţim pe părinţii noştri, urmaţi de prieteni, de fraţi şi surori.

Vârsta la care începem să spunem primele minciuni este una foarte fragedă: de la doi ani. Psihologii sunt de părere însă, că la această vârstă, micuţii nu ascund adevărul în mod conştient.

Distracţie înainte de toate

„Copilul va observa ce îşi doreşte adultul să audă şi, din dorinţa de a-i face pe plac, va încerca să dea răspunsurile «potrivite». Noi, ca adulţi, numim aceste răspunsuri minciuni. Ele fac parte, de fapt, din jocul de «seducere» a adultului pe care copilul îl joacă în mod instinctiv. E o reacţie firească, normală, de adaptare la mediu. Un copil are nevoie de protecţie şi consideră că, pentru ca adultul să rămână în relaţie şi să-l protejeze, trebuie să fie mulţumit de el. Minciuna serveşte acestui scop”, explică psihologul Silvia Ungureanu din Bucureşti.

Alexandra, mămica unei fetiţe de trei ani şi jumătate, povesteşte că o observat că micuţa ei spune minciuni, însă nu se panichează, căci este conştientă că la această vârstă acestea sunt nevinovate. „Minciunile pe care le spune copilul meu sunt pentru amuzament. Deşi are trei ani, Ruxandra a realizat că unele afirmaţii ale sale mă distrează. Un banal exemplu ar fi: «Tati se plimbă prin curte cu bicicleta mea». ­Într-adevăr, este amuzant să mi-l imaginez pe tati cum face ture prin grădină cu bicicleta roz a fetiţei noastre”, spune Alexandra. Întotdeauna, după distracţie, pentru Ruxandra urmează o parte serioasă, în care mami îi explică de ce lucrurile pe care le spune sunt neadevărate.

Teama, printre principalele motive

Psihologii spun că sentimentele de vinovăţie şi de ruşine apar în jurul vârstei de trei ani şi jumătate, perioadă care coincide şi cu apariţia minciunii protective, în care copilul vrea să evite consecinţele faptelor sale pentru care ştie că va fi muştruluit de adulţi. „Vinovăţia, teama de a fi certat îl pot determina pe copil să încerce cel puţin să îndrepte spre altcineva tirul admonestării părinţilor”, explică psihologul Silvia Ungureanu.

Maria, în vârstă de 54 de ani, este mamă a doi băieţi. Ea îşi aminteşte că, atunci când erau mici, copiii făceau multe trăsnăi. Într-o zi, când venea de la serviciu, o vecină a oprit-o în faţa blocului şi i-a spus că băieţii ei aruncă de la etajul 10, unde locuiau, cartofi în capul trecătorilor. Iniţial, nu a crezut, însă, când a ajuns acasă, a văzut că rezervele de cartofi dispăruseră. „Am întrebat care dintre ei a aruncat cartofii de pe balcon şi, bineînţeles, că băiatul cel mare a spus că fratele lui mai mic, care nici nu ajungea măcar la balustradă, este vinovat, ştiind că urma să-l cert”, îşi aminteşte Maria.

Modelul părinţilor, important

Un alt motiv pentru care copiii mint este cauzat de exemplul negativ pe care îl dau părinţii. „Un părinte care îi cere unui copil «Nu-i spune lui tati/mami ce am făcut azi…» îl învaţă implicit să mintă. La fel şi atunci când mama spune ea însăşi o minciună altcuiva, iar copilul aude şi ştie că nu este adevărat. Ceea ce va învăţa copilul din această experienţă va fi tot o formă de minciună”, spune Silvia Ungureanu.  În jur de 6-7 ani, mai spun specialiştii, copiii încep să mintă cu adevărat. Este perioada când înţeleg ce înseamnă minciuna şi caută să obţină un avantaj clar din aceasta. La adolescenţă, când mizele se schimbă, intenţia de a minţi este foarte clară.

Motivele pentru care adolescenţii aleg să mintă sunt diverse: vor să-şi creeze o anumită imagine care consideră că-i avantajează, vor să impresioneze, să evite o pedeapsă, nu vor să-şi asume responsabilitatea pentru faptele lor atunci când ştiu că au greşit.

De asemenea, pot fi motive altruiste (încearcă să protejeze pe cineva) sau pot fi motive egoiste (vor să denigreze o persoană, să obţină avantaje materiale sau vor să câştige cu orice preţ o persoană de partea lor).

Psihologii avertizează că o minciună poate deveni periculoasă prin efectele pe care le produce atât pentru cel minţit, cât şi pentru cel care minte. Copilul va fi prins într-un joc periculos, în care va fi nevoit să mintă/inventeze încontinuu pentru a menţine minciunile anterioare, de aceea intervenţia părinţilor este foarte importantă.

“Un copil are nevoie de protecţie şi consideră că, pentru ca adultul să rămână în relaţie şi să-l protejeze, trebuie să fie mulţumit de el. Minciuna serveşte acestui scop.”
Silvia Ungureanu psiholog

“Minciunile pe care le spune copilul meu sunt pentru amuzament. La 3 ani, a realizat că unele afirmaţii ale sale mă distrează. Ea spune: «Tati se plimbă prin curte cu bicicleta mea».”
Alexandra mamă, Bucureşti

Discuţiile, mai utile

Psihologul Silvia Ungureanu  îi sfătuieşte pe părinţi să nu apeleze numai la pedepse pentru a-i determina pe micuţi să nu mai mintă, aşa cum se întâmplă în majoritatea familiilor:
- Discutaţi cu copiii şi stabiliţi limite clare şi consecinţe pentru minciuna în familie. Regulile se vor aplica tuturor celor din familie.
- Învăţaţi-i să-şi asume faptele. Explicaţi-le de ce comportamentul lor este greşit ori de câte ori este nevoie.
- Dacă aţi ales totuşi să-i pedepsiţi, nu uitaţi să le iertaţi greşelile. Dacă le tot amintiţi ce au greşit după ce le-aţi spus că i-aţi iertat, copiii îşi vor pierde încrederea.
- Copiilor le este greu să recunoască când greşesc. Nu insistaţi până în pânzele albe să mărturisească.
- Spuneţi-le că, şi în cazul în care greşesc, tot îi iubiţi şi aveţi încredere în ei. Pe termen lung, această abordare dă rezultate mult mai bune decât o pedeapsă care îi frustrează foarte tare.

ADEVARUL